Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

CĂLĂTORII PE CARE LE-AȘ REPETA: IRAN. (1) PERSEPOLIS

Text: MIHAI OGRINJI Fotografii: Cristina Nichituș Roncea Când, întâmplător, le spuneam prietenilor că plec în Iran, aceștia mă priveau contrariați. Li se părea că mă aflam în pragul unui gest ușor necugetat. Cum așa, îmi ziceau ei, nu ți-e teamă? Tu nu știi că evreii sunt gata să-i atace din clipă în clipă? Nu ești la curent cu tensiunea dintre iranieni și americani?

Scriu aceste rânduri taman în zilele în care Comisia Europeană, Uniunea Europeană, diverșii lor “capelmaiștri” comit abuzuri și presiuni la adresa României greu de imaginat. O adevărată barbarie. La drept vorbind, asemenea amestec în treburile României nu-i o noutate. Ceea ce se petrece în aceste zile ne trimite la Congresul de la Berlin, din 1878(amintiți-vă, între altele, de așa-zisa “problemăisraelită”). Bietul Eminescu… Păstrând dimensiunile, acești “cerberi” ai democrației – care nu știu prea bine unde se găsește România decât în măsura în care, într-un fel sau altul, ar putea să-i mai stoarcă ceva zăcăminte de aur, cupru, păduri sau fie ce-o mai fi – sunt în pragul (cu cvorum garantat!) de a transforma România într-un fel de Iran al Europei! În măsura în care propaganda internațională prezintă Iranul așa cum îl prezintă, câți dintre turiștii lumii mai au curajul să ajungă în această țară? Nimeni nu spune că nu sunt probleme la Teheran. Disproporția însă dintre realitate și butaforia pe care o ticluiesc adversarii vechii Persii este mai mult decât jenantă, fruduloasă și descurajantă întru cunoașterea marilor valori ale umanității. Nu are nimeni dreptulca, prin tot soiul de manevre, să scoată din circuitul internațional o țară întreagă, o țară în care se află destinații precum Shiraz, Isfahan, Yazd sau Persepolis. Sub nici un motiv, sub nici un preț, sub nici un pretext. Și cum tot am avut șansa să văd această minunată țară, un mare reper al culturii antice, dar și al cercetărilor dintre cele mai diverse – de pildă, și în privința celulelor stem! -, cu oameni incredibil de prietenoși, dornici să intre în vorbă cu tine, să te ajute, parafrazez cu bucurie vechiul adagiu: Et in Persepolis ego… Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro

Vacanta in Franta: Reims - ingeri si sampanie

Grotele de calcar din apropierea localităţii franceze Reims ascund unele dintre cele mai savuroase comori. Mai aproape de miezul pământului, aici are loc marea prefacere din sticle. Vinul se transformă în cea mai bună şampanie. Cu mai bine de 1.600 de ani în urmă romanii extrăgeau de aici calcarul necesar construcţiilor, lăsând în urmă adevărate peşteri întunecoase şi reci. Sute de ani mai târziu, în plin Ev Mediu, deveniseră o ascunzătoare perfectă pentru cei care făceau contrabandă cu diverse mărfuri, puţini oameni încumetându-se să exploreze galeriile întunecate. A fost însă şi un timp în care pereţii de piatră au scăpărat de lumini şi au vibrat în sunetul muzicii. Ca o extravaganţă a unei epoci opulente, nobilii din Champagne organizau în străfundurile pământului petreceri unde se servea unul dintre cele mai bune vinuri franceze, ce putea rivaliza oricând cu cel din Burgundia. Citeste mai mult pe Vacantierul. m Citeste mai mult despre Reims aici. Citeste mai mult despre vacanta in Franta aici si aici si aici si aici.

O carte despre identitatea gastronomică a României interbelice

Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare, de Constantin Bacalbaşa
Dacă plecaţi în căutarea unor elemente de identitate biografică a Bucureştiului interbelic, cel mai savuros dintre ghidurile de iniţiere culinară este Dictatura gastronomică, instaurată de memorialistul şi gazetarul Constantin Bacalbaşa (1856-1935).
Vă invităm să reînviem un oraş gastronomic „pe cale de dispariţie". Avem şansa să redescoperim împreună uzanţele, relaţiile din lăuntrul familiei regale, din lumea aristocraţiei româneşti, dar şi viaţa aventuroasă a saloanelor Bucureştiului monden.
Vor fi alături de noi: Simona Lazăr (jurnalistul şi gastronomul care a îngrijit, prefaţat şi îmbogăţit cu sute de note şi anecdote Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare), Ştefania Ciubotaru (doctor în ştiinţe istorice, autor al unui studiu amplu cu privire la viaţa cotidiană a Casei Regale) şi scriitorul Stelian Tănase (creatorul Bucureştiului „strict secret").
Întâlnirea va avea loc joi, 10 decembrie 2009, la ora 18.00, în cadrul Librăriei Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român, şoseaua Kiseleff, nr. 3, Sector 1, Bucureşti.
Editura Cartex a intrat pe piaţa de carte în anul 2000, într-un spaţiu editorial foarte dens. A început prin a edita literatură română canonică, dar foarte curând interesul publicului a determinat extinderea spre zona traducerilor. Astăzi, cititorii se pot întâlni cu o serie de autori fundamentali şi cu cărţi esenţiale din spaţiul beletristicii româneşti şi universale apărute în Editura Cartex.
Titlurile Editurii Cartex sunt organizate în câteva serii de autor (Mircea Eliade, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Panait Istrati etc.), subsumate unei colecţii de literatură română clasică şi contemporană, o colecţie de literatură universală, cărţi pentru copii, dicţionare de limbi străine şi o foarte de succes colecţie de cărţi practice.

Vinul pestelui

Despre regulile de aur ale "mariajului" vin - preparat culinar am mai vorbit: vin rosu cu carne de vita si de porc, vin alb cu carne de pui si peste. Pregatim masa de Florii, deci trebuie sa alegem vinul perfect pentru cele cateva preparate din peste pe care ne dorim sa le asezam solemn in farfuriile oaspetilor. Despre ce vin cu ce fel de peste se intelege cel mai bine, va voi vorbi in cele ce urmeaza. Totusi, nu uitati un lucru! Prea putine sunt asortarile perfecte, ceea ce lasa loc creativitatii dumneavoastra.
LA GRATAR
Pestele la gratar - pastrav, stiuca, salau - se potriveste cel mai bine cu un vin sec cu o bogata aroma florala, de exemplu Feteasca Regala sau Sauvignon Blanc. Aceleasi vinuri se asorteaza perfect si cu preparate din ingrediente mai sofisticate. De exemplu, salate pe baza de midii, stridii sau caracatita.
SARAMURA
Saramura de crap - acest preparat traditional romanesc, savuros si aromat cere un vin "de-al nostru". De exemplu, o Francusa. Crapul, fiind un peste destul de gras, poate cadea greu daca nu i se gaseste "perechea potrivita". Acest vin, insa, neutralizeaza perfect grasimea, lasand sa se simta doar personalitatea preparatului.
AFUMAT
Pestele afumat, in special somonul, este foarte aromat si gras in acelasi timp. De aceea, mare parte din vinurile albe isi pierd personalitatea alaturi de el. Astfel, este unul dintre putinii pesti care s-ar potrivi cu un vin rosu, precum Pinot Noir. Dar si un Traminer Roz, Chardonnay sau Sauvignon Blanc se potrivesc foarte bine.
SALATE
Aperitivele pregatite din peste sau fructe de mare se pot asorta cu vinuri aromate, care sa deschida pofta de mancare. Acestea pot fi un Chardonnay sau un Riesling Italian. Iar daca va doriti sa aveti pe masa de sarbatoare un vin vechi romanesc, optati pentru o Zghihara de Husi sau pentru o Cramposie.
LA CUPTOR
Pentru pestele pregatit la cuptor, cu multe condimente, sau pentru pestele umplut, trebuie sa alegeti un vin care sa nu se "piarda" in preajma preparatului, dar nici sa nu-i estompeze aromele. Astfel, puteti alege o Feteasca Alba maturata sau un Muscat Ottonel. Oricare dintre cele doua vinuri este o alegere reusita pentru peste la cuptor sau peste umplut.
CIORBE
De obicei, ciorba cu carne sau cu legume este insotita de o tarie - tuica sau palinca. Ciorba de peste, insa, poate fi asortata foarte bine si cu un vin alb sec tanar. Puteti incerca, de exemplu, sa combinati ciorba cu un Chardonnay sau cu vinul frantuzesc Chablis. Daca optati pentru un vin romanesc, serviti o Francusa de Cotnari.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Bucătărie din 13 aprilie 2007

Vin bun pentru inimi zglobii

Reminiscenţa serbărilor bahice se pare că ridică, la intervale regulate de timp, moralul românilor, oarecum în buna tradiţie latină, care cerea ca "bonum vinum laetificat cor hominis".
Vinul bun şi inimile vesele au dat culoare şi atmosferă Galei Vinului Românesc 2008, unde s-a făcut un bilanţ pozitiv al anului viti-vinicol 2008. "Ne-am propus să replantăm, anual, 4.000 de hectare de viţă românească, iar dacă ne vom restructura mecanizarea şi ne vom optimiza marketingul, avem toate şansele să rămânem pe piaţă cu soiuri autohtone de mare valoare", declara Ovidiu Gheorghe, directorul general al Patronatului Naţional al Viei şi Vinului.
Calitate
Pentru prof. Valeriu V. Cotea, preşedintele PNVV, Gala a fost o ocazie de a scoate în evidenţă că vinul e un produs naţional tradiţional. Ce ne lipseşte să fim cei mai buni? Vinul!... Educaţia. "Străinii, spunea el, caută vinul românesc de calitate. Numai că produsul original e rar, întrucât şi suprafeţele cultivate sunt mici. O Fetească Neagră sau o Fetească Albă, o Grasă de Cotnari sau o Crâmpoşie sunt vinuri de mare calitate, care ne-ar face imagine mai mult decât orice campanie artificială. Plantarea acestor soiuri e luată de multe ori pe cont propriu de întreprinzători-kamikaze, cum e dr Ion Puşcă. Eu cred că, în câţiva ani, aceste soiuri care sunt o raritate, dar o raritate frumoasă, vor avea succes şi pe piaţa europeană."
În plină criză economică şi financiară globală, a vorbi despre strălucirea unui domeniu de export pare un hazard. Totuşi, datele oficiale arată că piaţa românească a vinului îmbuteliat a crescut în ultimul an cu 27%, în condiţiile în care consumul intern de vin românesc, comparativ cu cel din import, deţine o cotă de 97%. Această creştere spectaculoasă, cuplată cu extinderea plantaţiilor de viţă-de-vie din soiurile autohtone, nu va fi însă de lungă durată, estimează George Moisescu, un specialist al domeniului. Pentru el, vinurile sud-americane şi australiene reprezintă, prin calitate şi preţ, un concurent pe piaţa românească. Pe de altă parte, din cauza declinului economic, a şomajului şi a sărăciei, românii s-ar putea reorienta spre consumul ieftin, de la poarta producătorului.

Laureaţii Galei Vinului
Au fost premiaţi, între alţii, Murfatlar-România pentru "Lacrima lui Ovidiu 12" (cel mai medaliat vin românesc la concursurile internaţionale), Cotnari pentru Grasa de Cotnari 2006 (cel mai bine vândut vin românesc alb DOC), Recaş (cel mai important exportator de vin românesc, Pinot Grigio 2007/2008), Cezar Ioan (premiul "Radu Anton Roman" pentru jurnalistul de vin al anului), Ion Măluţan, Cotnari (oenologul anului), TVR – Viaţa Satului şi Radio România – Antena Satelor (pentru promovarea vinurilor româneşti), SC Domeniile Dealu Mare SRL (cea mai mare investiţie a unui nou producător), Murfatlar România, pentru Zestrea Murfatlar şi Pinot Noir& Merlot (cel mai bine vândut vin roşu DOC), Jidvei (cea mai extinsă suprafaţă nou înfiinţată cu viţă-de-vie) ş.a..

Un sfat de Sărbători
Se apropie Sărbătorile, când tot românul pune pe masă o sticlă de vin. Inclusiv cei care se află în alte ţări. Pentru aceştia din urmă, vinul conţine un cod al amintirilor. În magazinele pentru români din străinătate se vând, în preajma Crăciunului, vinuri româneşti. Sfatul specialştilor este ca să cumpere o sticlă de vin cu mintea şi nu cu sufletul. Nu doar mărcile cunoscute, care deşteaptă nostalgia trecutului şi fiorii primului pahar în plus, reprezintă azi o garanţie a valorii vinului românesc. Sunt zeci de crame româneşti mici şi valoroase, care în umbra firmelor cu producţie industrială, oferă vin de mare calitate. Iar românul, aidoma căutătorului de trufe, trebuie să aibă răbdarea să le descopere.

In Jurnalul National din 27 noiembrie 2008

"Fiinţa" vinului naţional

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre importanţa soiurilor autohtone de viţă-de-vie. Şi asta nu doar în contextul României, ci al întregii Europe "invadate" de vinurile Lumii Noi. Ce putem face noi, românii, pentru "fiinţa" vinului strămoşesc?
Iată o întrebare la care a încercat să răspundă cea de-a cincea ediţie a Salonului "Vinuri româneşti din podgorii strămoşeşti, parte a civilizaţiei şi culturii", care a avut loc în perioada 3-6 de­cembrie la Bucureşti.
Având printre organizatori Organizaţia Naţională Interprofesională Viti-Vinicolă (ONIV), Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), patro­nat de Ministerul Agriculturii şi găzduit de Radio România, evenimentul şi-a propus să promoveze valorile naţionale prin nobleţea vinului, tradiţia cultivării viţei-de-vie pe meleagurile româneşti, precum şi continuitatea acestei îndeletniciri de-a lungul mileniilor până în zilele noastre.
"Cred că avem o misiune foarte im­por­tan­tă", ne-a declarat Maria Ţoghină, pre­şedinte al SRR. "Noi trebuie să le vorbim românilor despre ceea ce avem tradiţio­nal, iar vinul ne reprezintă prin multitudinea de soiuri pe care le avem. Fiecare român poate descoperi un vin care să fie numai al lui."
Salonul a adus la standuri mai mulţi producători de vinuri importanţi, care dau atenţie soiurilor româ­neşti. S-au organizat sesiuni de degustări de vin pentru specialişti şi vizitatori şi, bineînţeles, un concurs destinat profesioniştilor. La festivitatea de premiere Ansamblul Folcloric Jidvei şi Orchestra Radiodifuziunii Române au susţinut un concert.
ZESTREA NEAMULUI
"Soiurile autohtone se numără printre tezaurele ţărilor şi ale naţiunilor. De ce la noi nu se întâmplă asta?" Prof. ing. Călin-Petru Mocanu, director executiv ONIV, ne atrage atenţia: "Dacă vom continua gre­şeala de a crea vinuri din nomenclatorul internaţional în defavoarea celor din no­menclatorul naţional, şansa noastră pe piaţa Uniunii Europene va fi mai mică. Eu nu cred că în Europa am avea concurenţă cu Feteasca Neagră. Ştiţi foarte bine ce calitate are aceasta vizavi de structura so­iurilor roşii străine, ori ce rol joacă noile creaţii româneşti, precum Novac, Alutus, Negru de Drăgăşani. Trebuie să acordăm nu doar formal rolul şi locul cuvenit soiu­rilor româneşti, pentru că ele vor crea perspectiva dezvoltării viticulturii durabile".
În momentul de faţă, primele eforturi vizibile vin dinspre micii produ­că­tori, precum dr Ion Puşcă, întemeietorul unei noi podgorii în Dobrogea, ori ba­ro­nul Jakob Kripp, care duce mai departe moştenirea lui Barbu Ştirbey, la Drăgă­şani. "Prinţul Ştirbey, unul dintre cei mai mari proprietari de pepiniere viticole de la începutul secolului al XX-lea, spunea: «Şansa noastră, după atacul de filoxeră, o reprezintă creaţiile româneşti». Vorbele lui rămân valabile după 100 de ani."


In Jurnalul National din 8 decembrie 2008